–by Ark–
Asteptarea a luat sfarsit. A trecut peste noi anul, pe nesimtite, luandu-ne
timpul la schimb cu amintirile. Hmmm….parca ieri, aceeasi roata, din acelasi
‘murg’, musca sub mine infometata asfaltul sub amurg. Acum privesc discul de foc
scufundat in zenit, prin aceeasi viziera…exact ca acum o primavara…Este un
Vineri tarziu si singurul companion este M.B, frecand o masina de acelasi drum
gri. Nu am reusit sa plecam de Joi. Deja o buna parte din grup a ajuns. Dupa
calculele mele, deja au montat indicatoarele catre locul de campare, in Manesti,
au delimitat cu banda semnalizatoare zona de parcare si de campare, au mobilat
zona de food-cort si au instalat pavilionul cu muzica. Totul ar trebui sa fie
pregatit in timp ce gandurile astea imi deruleaza imagini in ritmul dungilor
albe care alearga spre mine si se pierd in trecut. Simt ca ma paraseste
rabdarea, himere cu fratii mei ciocnind paharele cu bere in jurul focului,
impingandu-mi mana sa traga usor de gaz. Nici pauzele scurte de usurare si
tigare nu mai au gust. Papilele isi cer tributul si M.B merge parca prea
incet… Am lasat in urma Tartasesti, Racari si, foarte repede Targoviste,
urmand drumul 72 A, catre Manesti. Batuse de-acum de orele 22:00, discul s-a
topit in linia orizontului si unicele felinare constante erau cele agatate de
fiarele de sub noi. Am dat de indicator, am virat la stanga si am inceput sa
mergem “la pas” pe drumul cu denivelari, am trecut paraiasul, am urcat panta si
am ajuns “acasa”, printre frati. Tabloul cald, bahic, cu motoarele aliniate
vis-a-vis de corturi, bancutele pline de oameni ciocnind pahare, agitatia din
jurul focului zugravind umbre lichide pe fizionomii vag cunoscute, m-au facut sa
tremur de nerabdarea trecerii motorului pe cric, la odihna. Am ras pe
nerasuflate un pahar de bere, dand din mers noroc cu fratii mei. Cortul, sacul
de dormit, bagajele, totul ramasese inca agatat de motor. Auzem in jur “man,
ti-ai pus cortul? “, dar tot ce iesea din mine era un “neah, mai tarziu, lasa-ma
sa simt ca v-am regasit si sa mai sorb o bere cu voi!”…Task-ul meu din seara
aia era sa ma ocup de foc, dar focul era deja facut…Un usor sentiment de
inutilitate m-a cuprins, dar oamenii de langa mine mi l-au sters imediat… E
dimineata si aceasta tine sa-mi aduca aminte brutal ca exista, printr-o durere
de cap. Nu-i nimic, asta inseamna ca sunt la fel de viu ca ea. In regula, hai la
rau sa facem inviorarea si sa ne luam indatoririle de coarne, coane. Azi e ziua
jocurilor, o Sambata frumoasa, fara strop de nor, exact ce ne trebuie. Mai
trebuie primiti noii veniti cu deja traditionalul tratament : palinca, sunca
afumata, ceapa si paine iar lumea a inceput sa vina. In curand aveau sa lase
cricurile pe „biscuiti”, peste 900 de oameni. Lume pestrita, cu mic, cu mare, pe
4, 2 sau 3 roti, mai pustani dar si purii, pusi pe distractie, impartasit
povesti de drum, la foc si vin, si-au asezat corturile dupa ce au facut ce am
facut si eu cu o noapte in urma, apoi s-au strans in jurul cortului de staff,
unde s-au inscris la toate concursurile disponibile. A urmat rand pe rand:
mersul incet, aruncatul busteanului, aruncatul cauciucurilor la tarus, schiatul
in tandem-echipa, sfoara, berea stafeta. Lumea a concurat, s-a luptat, multi au
pierdut, putini au invins dar toti au castigat. Tabloul cu doi indivizi care
pleaca in „craci” dupa ce au baut o bere, i-ai invartit de vreo 8 ori si le-ai
dat drumul din pusca spre finish (la cca 30 m) este greu de zugravit in
cazaturi, luat tarasuri pe burta si muscat din cernoziomul inverzit, putin
imbogatit de bovine intr-un trecut apropiat. Este aproape imposibil de etalat in
cuvinte – o pereche de fetze care se screm cu sarg sa ramana in sicron, marind
viteza, pe aceleasi doua schiuri de lemn si tinandu-se atent de talie. Este greu
de imortalizat fizionomia celui care arunca busteanul dar nu e singur unde cade,
sau hei-rup-ul echipelor de la sfoara. Castigatorii, pe deplin merit, s-au ales
cu medalii personalizate precum „schiorul”, „puternicul” sau „melcul” si bere
pentru a le drege osteneala si stinge setea luptelor duse. A urmat o retragere
in glorie catre un ciaun cu ciorba de legume excelenta, produsa cu multa
implicare, la tuci si pirostrie sau la o portie de clatite delicioase, apoi dupa
o pauza de tras sufletul, microfonul il chema pe fratele nostru. Usor ne
strangem in jurul lui, acesta ingenuncheaza in fata iubitei si, cu emotie vadita
in glas, incojurat de multi, spune acel sincer „vrei sa fii sotia mea ?”
Recunosc, am simtit un nod si pot sa tin un pariu ca nu am fost singurul… Usor
usor, prietenul nostru cald s-a retras la odihna si, sub patronul de argint,
ne-am apucat de stivuit bustenii. DA, a iesit de departe cel mai mare si mai
fain foc de cand vapaim impreuna prin lume… Rand pe rand au curs povestile sub
dansul umbrelor de foc desenate de raze reci de luna. Povesti cu si despre drum,
femei pasionale si frumoase, despre prietenii nostrii fara glas, despre curaj,
despre fratie, despre verticalitate si cuvant, despre pasiuni si iara despre
curaj, despre omenie si ce ne leaga dincolo de evident, despre libertatea dintre
ziduri, despre zborul peste ele…si despre vinul dupa bere… Dimineata de
Duminica ne-a surprins cu acelasi buzdugan aruncat in cap, urmand pe fast
farward: apa rece de rau peste moace, cafeaua bauta din mers, stransul de
corturi, gonoi, food-cort, staff-cort si pregatit de plecare. Urma drumul
aparent fara noima spre casa si apoi o noua aventura…Una cu totul si cu totul
speciala. Urma sa-i conducem pe Flo si Diana pana la granita si apoi sa ne luam
la revedere de la ei pentru 2 ani…Pentru noi un drum de petrecere, pentru ei
inceputul unui capitol nescris inca in cartea lor…Oare ce ne asteapta in acest
drum ? Dar pe ei ?… Ps. Cu drag Ark.
