Madalin Barbu

Trecuse mai bine de un an de cand nu mai facusem asta, iar amintirile devenisera niste insemnari reci ca dintr-o tabla comerciala. Cei din jur mai spuneau povesti, dar le auzeam din ce in ce mai sters, ca pe ecoul revenit a nu-stiu-cata-oara. Devenise un mit biblic, o legenda ca cele ale Olimpului. Fara emotie, fara credinta. Traiam intr-un punct pentru care orizontul era doar circumferinta vizibila a lumii mele, intotdeauna echidistanta: ma resemnasem.

Amiaza isi taia umbre aspre in praful de pe jos. Privelistea reflecta resemnarea mea: fiara tolanea murdara, pielea ei, odata neagra si lucioasa, purta urmele batjocurii zburatoarelor. Din cauza ranii supurande din carne si din suflet, desnadajduita, privea in gol prin fundul unui tomberon verde dintre cele care-l inconjurasera.

Incerc sa imi ascund emotiile si ma apropii precaut pe di-napoi, sa nu ma simta. Mimand indiferenta desi genunchii incep sa imi tremure, ii intid „tava cu jaratec“. Ochiul drept ii scapara si aproape taie peretele din fata. Nervi i se aprind si fiara inspira scurt cu un tiuit care imi ingheata sangele in vene…

Dintr-o data fornaie grav, pamantul vibreaza si il resimt in viscere. E vie, ma astepta. Pun seaua pe ea, sperand sa nu ma zdrobeasca. Imi arunc picorul amortit de frica intr-o incalecare si am impresia ca voi fi pierdut la primul salt. O tin in echilibru cu manusile bine prinse in fraie. Imi infig picioarele in scari, strang genunchii si in acel moment lumea se schimba…

Frica dispare, ma contopesc cu fiara, respiram prin acelasi plaman, avem acelasi sange. Simt cum lumea isi modifica forma si circumferinta orizontului se restrange, cuantic, la punctul din fata, spre care ma indreapta linia intrerupta de sub mine. Imi cresc aripi, devin un Pegas ,imi vine sa strig cu vocea mea umana: sunt liber! Dar vocea crescanda a fiarei ridica deja parul pe cefele drumetilor care intorceau capetele.