2-4 iulie Roata de foc, Campina
–by Ark–
Cortul? Pregătit şi legat deja de şaua pasagerului. La fel şi sacul de dormit,
salteua şi să nu uităm pălăria. Toate la locul lor, atârnate de bidiviu.
Tank-bag-ul şi el, tronează liniştit pe rezervor, fără chef de vorbă. E o
dimineaţă plăcut de Sâmbătă, cu un cer curat care parcă zice, “urcă-te şi dă-i
bice, ba cocosh!”, lucru pe care îl şi fac după ce arunc în viteză o ceaşcă de
cafea pe gât. Ne întâlnim la KFC-ul de lângă Ikea, îmi zic în casca în timp ce
drăcia rage a foame de drum, sub mine. … După salutul specific cu fartaţii şi
“inmaciucirile de rigoare” (am întârziat cca 15 min), apuc o gură de cafa pe
juma de buza, trag un fum în şuturi, înşfac repede jumătatea de echipament pe
care am apucat s-o dau jos şi ne aşternem în coloană ordonată la drum, cu un
singur gând: “Roata de Foc” şi cheful de două zile la cort ce va să vie. Urmă un
drum simplu, pe DN1, centura Ploieşti şi Campina, dar să nu vă imaginaţi o clipă
că un “tir” de 15 motoare şi mai multe capete este uşor de ghidonat de pe o
bandă pe alta sau în depăşiri. În fapt, mersul solo sau în 2-3, nu are nici o
legătură cu mersul în grup. Chiar la viteza de croazieră, ai o coadă greoaie de
care răspunzi la orice manevră pe care o faci, dacă stai în capul coloanei. Am
ajuns în cca o oră şi 20 de min, uşor, ghidaţi de indicatoarele şi semnalistica
făcută de gazde, aproape de locul de campare. Băieţii de la Roata de Foc ne
aşteptau la primire, conducându-ne apoi în zona de parcare unde am şi lăsat
motoarele pe cric, la odihnă, şi după un schimb de saluturi cu lumea, ne-am
grăbit repede să râdem câte o bere în drum spre zona de corturi. Trebuie să spun
că mi-a luat mult mai mult timp să montez cortul decât să râd cele 2-3 beri care
mi s-au mai agăţat între timp de mână. A urmat o masă rapidă între fraţi, sub
pavilioane, în care am râs unul de altul şi ne-am îndopat reciproc cu toate
căpşunile din capsunata la purtător. Hmm… dacă stau bine să mă gândesc, cred
că ne-am umflat mai mult de râs şi căpşuni alcoolizate, decât de mâncare…
După, am luat-o uşor la pas, spre răul din apropiere (la cca 7-8 min de mers pe
jos) şi, spre surprinderea mea, chiar am reuşit să ne zbenguim vreascurile
într-o apă caldă care nu depăşea 10-15 cm adâncime, dar cum reuşim să ne facem
de basme de fiecare dată când ieşim în grup, nu ne dezminţim nici acum şi reuşim
să zmulgem câteva zâmbete de prin prejur. E greu să uiţi imaginea cu una bucată
brother de 1.90 care “înoată” într-o apă de 15 cm, cu burta lipită de pietre sau
toarnă apa pe el cu un brain-cap din al 2-lea Război, de parcă filma slow-motion
pt reclamă la tricouri ude. Şi iată că a venit şi momentul concursurilor cu
premii. Urmau întrecerile între căi de metal şi cunoscuţii de la cârmă, un duel
al voinţei, atenţiei şi măiestriei. Am avut tradiţionalele: “mers încet” (unde a
câştigat un enduro, normal), “împinsul butoiului cu roata din faţă” (aici am
reuşit să NU ieşit din prima rundă… dubios: /), “cel mai zgomotos motor” (ar
fi câştigat Dacu dacă mai avea ulei de completat la el), “tricouri ude”, “bere
ştafeta” unde BH a şi câştigat şi “cel mai frumos motor”. Sunt prea multe
cuvinte de înşirat pentru a exprima ce mult mai puţine imagini o pot face, dar
dintre toate trăirile, cea mai de preţ a fost asta. Toţi concurenţii şi-au dus
motoarele să şi le expună pt. concurs, printre care şi al nostru Dragoş. Băi, ce
să zic, nu era cel mai mişto cal printre cai dar a câştigat! De ce? Nu a
câştigat pentru că era cel mai fain bidiviu, sau pentru că i-a făcut Dragoş cea
mai interesantă prezentare, ci pentru că cei prezenţi trebuiau să urle şi să-l
aclame pe cel pe care-l susţineau (zgomotul se măsură cu decibelmetru şi
valoarea cea mai mare câştigă.) Băi tată, când a început BH a urla, fluieră şi
aclama ca nişte fiare hămesite, am dat aparatul peste cap Toată poiana rezona!
În fapt, lecţia de învăţat de aici este că nu contează şansele iniţiale, dacă tu
crezi în ceva şi ai suportul echipei, poţi învinge acolo unde nici măcar nu
îndrăzneai să speri… A urmat o seară în care am povestit, a curs berea şi voia
bună la foc sau lângă scena pe care au dat un super concert Tribut White Snake,
AC/DC şi să nu-i uităm pe “bătrânii” de la Semnal M. Am savurat solo-uri de
chitară, vocile puţin răguşite şi ritmurile de bas/baterie, lângă butoaiele de
tablă în care ardeau focurile. Am cântat, am îngânat, am cerut bisuri şi am
împărţit păreri, apoi ne-am retras în zona de food-court şi ne-am apucat iar la
a depăna poveşti de drum până când ne-a răpus somnul. Duminică avea să ne
găsească târziu, pe la 11:00 încă împachetând la corturi, buimaci şi
neîncrezători în propriile picioare. O durere suportabilă de cap ţinea să-mi
aducă aminte că am avut o noapte lungă. Uşor, ne-am luat la revedere de la gazde
şi cunoscuţi şi am urnit acelaşi “tir” greoi spre Bucureşti, de data asta cu
tristeţea unui weekend parcă prea scurt.
